Incopententi Simpatici contra Nemernici Competenti

Acum ceva vreme, la o masa rotunda pe tema educatiei manageriale, participau conducatori de programe MBA, profesori, consultanti, angajatori. Moderatoarea l-a intrebat la un moment dat pe directorul de resurse umane al unui mare angajator, unul dintre cei mai mari si respectati de la noi, ce importanta are pentru el un MBA atunci cind recruteaza pe cineva. Spre socul celor prezenti, omul a declarat ca nici una. Pentru ei, mult mai importante decit competenta sau decit scolile inalte erau caracterul, atitudinile celor care aplicau pentru un post. „Competentele se invata usor. Atitudinile, uneori, nu se invata niciodata“, spunea el. Mai mult decit momentul angajarii, aceasta dilema in conducerea organizatiilor strabate, cred eu, toate nivelurile si toate momentele carierei unui om. Ce e mai important: sa-ti atingi tintele sau sa iti mentii integritatea si valorile? Iar daca esti conducator, pe cine trebuie sa apreciezi: pe cei care livreaza obiective sau pe cei care traiesc valorile comune ale organizatiei? Desigur, exista un raspuns simplist: pe ambii. El nu rezolva nici o dilema. Cei care pot sa isi atinga obiectivele pastrind conduita etica si profesionala dorita sint eroii firmei. Sau cel putin ar trebui sa fie, pentru ca nici pe ei, adeseori, nu-i apreciem indeajuns, nu-i facem suficient de vizibili, de teama sa nu ni-i fure cineva (de parca ar fi un bun al nostru, o marfa). Dar, oricum ar fi, problema cea mare nu e cu ei.
Dilema apare cu cei care nu-si ating obiectivele, dar ne traiesc valorile, „incompetentii simpatici“, cum obisnuiesc eu sa-i numesc, sau, si mai adesea, cu cei care isi fac treaba, dar nu respecta codurile etice valorizate de toti, calca pe cadavre ca sa reuseasca si nu dau doi bani pe cooperare, inovare sau mai stiu eu ce declara firma ca isi doreste – „nemernicii competenti“. Raspunsul la aceasta dilema nu e simplu. Daca ati dat deja unul, va dau acum si un pont, rezultat dintr-o cercetare publicata in urma cu un an si ceva: incompetentul simpatic reuseste, pe termen lung, mai bine decit nemernicul competent. Pentru ca il ajuta organizatia sa creasca si sa se dezvolte. Dar adevarata problema e modul in care companiile il trateaza pe cel din urma. Am auzit adeseori vehiculata sintagma: „Aici sintem la serviciu, nu trebuie sa ne iubim unii pe ceilalti, trebuie sa ne comportam profesional“. E un mit, o utopie. A face abstractie de emotiile oamenilor e nu doar prostesc, dar si periculos si foarte contraproductiv. Ca atare, competenta singura nu poate sa fie asociata succesului. Ea nu trebuie sa atraga dupa sine recunoasterea meritelor, promovari, cresteri salariale etc. daca nu e insotita de o aderenta ferma, vizibila, la valorile care ne ghideaza pe toti. Prea adesea am vazut persoane lipsite de caracter, dar pline de rezultate urcate pe piedestale de carton spre a fi date ca exemplu tuturor, exemple care conduc doar la cinism, frustrare si deruta. Ce ar fi de facut, deci?
Prima mea recomandare catre clientii nostri e sa separe notiunea de recompensa de cea de recunoastere. Dati bani oamenilor competenti, dar nu glorie si, mai ales, nu promovare. Nu lasati organizatia sa devina condusa de cinici. Pentru glorie, trebuie ca aceia pe care-i dati exemplu sa ne fie alaturi nu doar cu cifrele, ci si cu inimile. Altminteri ne vom uita strimb la ei si vom deveni cinici data viitoare cind ne veti mai cere cooperarea.

Preluat de undeva ca si cel de dinainte dar subscriu cu incredere